30 March 2013

Cei mai trişti oameni…

sunt cei care îţi povestesc viaţa lor în 15 minute sau mai puţin. Îi găseşti în RATB, la piaţă, prin parc, aşteptând într-o staţie. Au o privire care transmite mai mult decât îşi dau seama. Caută, aşteaptă, apoi îţi prind un moment de slăbiciune şi atacă. Încep să recite cât se pricep de bine discursul exersat de atâtea ori. În faţa cafelei, la o ţigară, când îşi pun capul pe pernă. Asta pentru că nu are cine să-i asculte. Nu au în faţa cui să se descarce. De auzit îi pot auzi zeci de urechi, dar ei vor să aibă un suflet în care să-şi descarce necazurile, bucuriile, tristeţile, frustrările, melancoliile. Privirea de căţel pierdut încearcă să te “prindă”, discursul rapid nu-ţi permite să-i întrerupi.

Pe parcursul a trei staţii de troleibuz am aflat povestea vieţii unei femei. Era micuţă, brunetă şi slăbuţă. A început cu momentul în care şi-a cunoscut soţul şi a terminat cu vestea că în acea zi îşi va lua fiul şi bagajele pentru că urma să divorţeze. La final mi-a mulţumit pentru că am ascultat-o. Trecuseră doar 10 minute.

De asta cei mai trişti oameni sunt cei care îşi aştern viaţa într-o înşiruire rapidă de cuvinte atent alese şi repetate de zeci de ori. Seara zâmbesc ştiind că cineva, undeva, ştie ce-i în sufletul lor. Totuşi… mult mai trişti sunt cei care au atât de puţin de spus încât e suficientă o privire. Cândva au avut şi ei un discurs. Dar cuvintele au murit pe drum. Acum merg prin oraş cu sufletul gol şi privirea spre un orizont uniform şi fad. Ca ei.

Tags: ,

Postat pe 30 March 2013 de Andreea Laciu in categoria Cotidiene

1 opinii despre “Cei mai trişti oameni…

Scrie o opinie

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*