17 December 2015

Anul 1997. Decorul? O măsuţă, trei scaune şi 3 pahare pline cu suc. O fetiţă blondă se chinuie cu hainele care sunt prea mari pentru ea şi cu o pălărie care îi tot acoperă privirea. În faţa “scenei” sunt 12 perechi de părinţi şi o doamnă învăţătoare plină de emoţii. Repetă pentru ultima dată replicile înainte să înceapă spectacolul. Are 7 ani şi joacă în prima ei piesă de teatru. Caragiale. Colegele au 8 ani şi nu au la fel de mult trac ca ea.

“Care era următoarea replică?!” Priveşte spre public. Palmele mici îi transpiră de emoţie, pălăria pare că devine tot mai mare şi mai enervantă, îi e rău de la atât de mult suc… Sucul! Prinde curaj, ridică paharul, închină un toast şi oftează: “Căldură mare, monşer!”. Miracol! Şi-a amintit replicile. Priveşte acum spre doamna învăţătoare căreia i-au revenit culorile în obraji şi care îi face semne, plină de mândrie.

Pentru un sătuc micuţ, o piesă de teatru jucată în sala în care învăţau cele 12 suflete din Şcoala Primară cu clasele I-IV (care “clase” erau de fapt o singură cameră în care se amestecau bastonaşele cu luptele lui Ştefan cel Mare), era un fel de eveniment sacru. Părinţii îşi luau pentru o zi hainele cele bune, cumpărau cu mândrie suc şi fursecuri de la magazinul sătesc şi îi sărutau mâna doamnei învăţătoare după ce întindeau un buchet de flori.

Atunci am prins eu “microbul” teatrului. Am jucat în mai multe piese, am învăţat să jonglez între ipostaze (actor-regizor-scenarist-scenograf), mi-am ieşit din zona de confort prin jocuri de improvizaţie în English Drama Camp, la Piatra Neamţ. Pe scenă este singurul loc unde scap de spaima de a vorbi în public.

Când scrii, este mai uşor. Aşterni întâi gândurile pe foaie, apoi le laşi să îşi ia zborul. Dar în teatru eşti acolo, faţă în faţă cu publicul care te judecă, te adoră, te huleşte, plânge şi râde odată cu tine. Am fost pe rând soţul care îşi aştepta soţia, cetăţeanul turmentat, o soţie disperată care află că a fost înşelată, o mamă care îşi căuta cu disperare fiica, am provocat zâmbete şi am simţit privirile aţintite pe mine, încercând să afle din expresiile mele ce urmează să se întâmple.

În timpul facultăţii, doamna profesoară Otilia Sîrbu ne spusese că trebuie să readucem la viaţă literatura. Să descoperim sensuri dincolo de tipare şi să lăsăm personajele să ne ia de mână în timp ce ne poartă prin lumea lor. Precum în mitul lui Pygmalion, creatorul unei opere suflă Viaţă peste personaje şi creează o nouă lume cu reguli proprii, imaginară, dar nu mai puţin vie decât cea din realitatea subiectivă.

Tocmai de aceea nu am fost niciodată de acord cu expresia “a intra în pielea personajului”. Cred cu tărie că, de fapt, personajul este cel care intră în pielea actorului. Cât timp eşti pe scenă, îi oferi o voce prin care să îşi spună povestea, îi oferi nişte ochi din care să i se scurgă lacrimile de suferinţă, îi dăruieşti un chip pe care să îşi zugrăvească zâmbetele.

Devine un fel de fuziune, un hibrid artistic. Piesa de teatru se transformă într-o exorcizare spirituală. Statuia lui Pygmalion prinde viaţă. După încheierea stagiunii, îţi iei rămas bun, dar el/ea/ei rămân pentru totdeauna parte din tine. Tu le-ai oferit o voce, personajele îţi lasă în dar trăiri, senzaţii, amintiri.

Însă jocul este periculos atunci când apare momentul în care îţi este prea dificil să spui rămas bun pentru că simţi că nu au apucat să spună destul sau poate tocmai pentru că au spus ceva ce a trezit necunoscutul din tine. Şi atunci linia de demarcaţie dintre “eu” şi “personaj” devine brusc ceva atât de maleabil, încât există uneori riscul să le schimbi locul, ajungând să se confunde.

Şi atunci începi să te întrebi:

“Care sunt eu? Care este personajul? Oare piesa se încheie vreodată cu adevărat?”

Imagine via.


Postat pe 17 December 2015 de Andreea Laciu in categoria Uncategorized

Scrie o opinie

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*