21 January 2018

România – cod roșu de corupție

Știți momentul acela când toată frustrarea răbufnește prin râs? Când te apucă o criză nesimțită și nu te mai poți opri? Așa am pățit eu în această seară, când am văzut poza asta. Da, știu, nu e frumos să râzi de aspectul cuiva, dar eu cred că mi-am dat seama că dacă nu mai râdem uneori, ne ia plânsul cu sughițuri.

Iar la duamna Vasilica, deși am aflat că ura ca în Teleorman să fie strigată așa, este nu urâtă pe dinăuntru, ci hidoasă de-a dreptul, la fel ca mulți alți colegi de partid, la fel ca ipocriții din PNL, care se dau opoziție, în timp ce ling funduri și resturi de ciolane, la fel ca medicii care ascund cazuri de malpraxis, la fel ca asistenții sociali care văd în orfani doar o sursă de venit, la fel ca profesorii care fac liste cu șpaga necesară de la părinți, la fel ca jandarmii care ascultă mutește ordine absurde, la fel ca polițiștii cărora le reclami un abuz cumplit, împotriva unor copii, iar ei te amenință și îți inventează dosare penale, la fel ca și ca și ca…

 

Citeşte mai departe…

17 December 2015

Teatru – exorcizare pe lemn

Anul 1997. Decorul? O măsuţă, trei scaune şi 3 pahare pline cu suc. O fetiţă blondă se chinuie cu hainele care sunt prea mari pentru ea şi cu o pălărie care îi tot acoperă privirea. În faţa “scenei” sunt 12 perechi de părinţi şi o doamnă învăţătoare plină de emoţii. Repetă pentru ultima dată replicile înainte să înceapă spectacolul. Are 7 ani şi joacă în prima ei piesă de teatru. Caragiale. Colegele au 8 ani şi nu au la fel de mult trac ca ea.

“Care era următoarea replică?!” Priveşte spre public. Palmele mici îi transpiră de emoţie, pălăria pare că devine tot mai mare şi mai enervantă, îi e rău de la atât de mult suc… Sucul! Prinde curaj, ridică paharul, închină un toast şi oftează: “Căldură mare, monşer!”. Miracol! Şi-a amintit replicile. Priveşte acum spre doamna învăţătoare căreia i-au revenit culorile în obraji şi care îi face semne, plină de mândrie.

Citeşte mai departe…

30 March 2013

Nu-i iert, Nichita, pentru că ştiu ce fac

În liceu aveam un raft din bibliotecă doar pentru mine. Luam o carte nouă de 3 ori pe săptămână. Unul dintre lucrurile moştenite de la mama este dragostea nebună pentru citit. Devoram cărţile, le reciteam până se toceau colţurile paginilor, până ştiam ce fragment e la pagina 72. Unul dintre oamenii de care m-am îndrăgostit după ce le-am visat textele a fost Nichita Stănescu. Nu am judecat scriitura după firea omului Nichita. E cel mai mare păcat pe care îl poate face un cititor.

Zilele acestea s-au împlinit 80 de ani de la naşterea sa. M-am bucurat să aflu de pe net că se organizează mai multe evenimente în amintirea lui. Poate aşa scăpăm de veşnicele întrebări ale ignoranţilor: “Nichita Stănescu? Cine-i aia?” şi “Beţivul ăla? De ce l-aş citi?”. Dau însă şi de un text care m-a făcut să scriu textul acesta, aşa cum sunt eu, mică şi “prostuţă”. Pentru că unele mizerii sunt prea mari ca să poată fi trecute uşor cu vederea.

Citeşte mai departe…

30 March 2013

Cei mai trişti oameni…

sunt cei care îţi povestesc viaţa lor în 15 minute sau mai puţin. Îi găseşti în RATB, la piaţă, prin parc, aşteptând într-o staţie. Au o privire care transmite mai mult decât îşi dau seama. Caută, aşteaptă, apoi îţi prind un moment de slăbiciune şi atacă. Încep să recite cât se pricep de bine discursul exersat de atâtea ori. În faţa cafelei, la o ţigară, când îşi pun capul pe pernă. Asta pentru că nu are cine să-i asculte. Nu au în faţa cui să se descarce. De auzit îi pot auzi zeci de urechi, dar ei vor să aibă un suflet în care să-şi descarce necazurile, bucuriile, tristeţile, frustrările, melancoliile. Privirea de căţel pierdut încearcă să te “prindă”, discursul rapid nu-ţi permite să-i întrerupi.

Citeşte mai departe…

14 March 2013

Ţăranul e… la Târgul de Turism de la Romexpo

Şi când folosesc termenul “ţăran” mă refer strict la sensul peiorativ, desigur. Se pare că înţelesul original devine tot mai dificil de integrat într-un context. Întâmplarea a făcut ca astăzi să ajung la Romexpo. O prietenă a găsit o slujbă temporară ca hostess pentru una dintre agenţiile de turism prezente la târg şi pentru că nu ştia foarte bine zona şi distanţa e mare, iar RATB-ul de coşmar, am mers cu ea şi am mai stat să studiez, să văd şi eu ce şi cum.

Am încercat să-mi găsesc un loc printre oamenii care alergau în 10 direcţii să pregătească standurile şi am aşteptat să înceapă “spectacolul”. Curiozitatea nu m-a lăsat să plec direct spre casă. Am trecut printre domniţe, pliante, oferte şi cărţi de vizită, m-am ferit din calea invaziei de bătrânei cu traistele pe rotiţe şi simţul direcţiei aproape inexistent, pentru ca la final să plec cu un semizâmbet amar în colţul gurii.

Citeşte mai departe…