17 Decembrie 2015

Anul 1997. Decorul? O măsuţă, trei scaune şi 3 pahare pline cu suc. O fetiţă blondă se chinuie cu hainele care sunt prea mari pentru ea şi cu o pălărie care îi tot acoperă privirea. În faţa “scenei” sunt 12 perechi de părinţi şi o doamnă învăţătoare plină de emoţii. Repetă pentru ultima dată replicile înainte să înceapă spectacolul. Are 7 ani şi joacă în prima ei piesă de teatru. Caragiale. Colegele au 8 ani şi nu au la fel de mult trac ca ea.

“Care era următoarea replică?!” Priveşte spre public. Palmele mici îi transpiră de emoţie, pălăria pare că devine tot mai mare şi mai enervantă, îi e rău de la atât de mult suc… Sucul! Prinde curaj, ridică paharul, închină un toast şi oftează: “Căldură mare, monşer!”. Miracol! Şi-a amintit replicile. Priveşte acum spre doamna învăţătoare căreia i-au revenit culorile în obraji şi care îi face semne, plină de mândrie.

Pentru un sătuc micuţ, o piesă de teatru jucată în sala în care învăţau cele 12 suflete din Şcoala Primară cu clasele I-IV (care “clase” erau de fapt o singură cameră în care se amestecau bastonaşele cu luptele lui Ştefan cel Mare), era un fel de eveniment sacru. Părinţii îşi luau pentru o zi hainele cele bune, cumpărau cu mândrie suc şi fursecuri de la magazinul sătesc şi îi sărutau mâna doamnei învăţătoare după ce întindeau un buchet de flori.

Atunci am prins eu “microbul” teatrului. Am jucat în mai multe piese, am învăţat să jonglez între ipostaze (actor-regizor-scenarist-scenograf), mi-am ieşit din zona de confort prin jocuri de improvizaţie în English Drama Camp, la Piatra Neamţ. Pe scenă este singurul loc unde scap de spaima de a vorbi în public.

Când scrii, este mai uşor. Aşterni întâi gândurile pe foaie, apoi le laşi să îşi ia zborul. Dar în teatru eşti acolo, faţă în faţă cu publicul care te judecă, te adoră, te huleşte, plânge şi râde odată cu tine. Am fost pe rând soţul care îşi aştepta soţia, cetăţeanul turmentat, o soţie disperată care află că a fost înşelată, o mamă care îşi căuta cu disperare fiica, am provocat zâmbete şi am simţit privirile aţintite pe mine, încercând să afle din expresiile mele ce urmează să se întâmple.

În timpul facultăţii, doamna profesoară Otilia Sîrbu ne spusese că trebuie să readucem la viaţă literatura. Să descoperim sensuri dincolo de tipare şi să lăsăm personajele să ne ia de mână în timp ce ne poartă prin lumea lor. Precum în mitul lui Pygmalion, creatorul unei opere suflă Viaţă peste personaje şi creează o nouă lume cu reguli proprii, imaginară, dar nu mai puţin vie decât cea din realitatea subiectivă.

Tocmai de aceea nu am fost niciodată de acord cu expresia “a intra în pielea personajului”. Cred cu tărie că, de fapt, personajul este cel care intră în pielea actorului. Cât timp eşti pe scenă, îi oferi o voce prin care să îşi spună povestea, îi oferi nişte ochi din care să i se scurgă lacrimile de suferinţă, îi dăruieşti un chip pe care să îşi zugrăvească zâmbetele.

Devine un fel de fuziune, un hibrid artistic. Piesa de teatru se transformă într-o exorcizare spirituală. Statuia lui Pygmalion prinde viaţă. După încheierea stagiunii, îţi iei rămas bun, dar el/ea/ei rămân pentru totdeauna parte din tine. Tu le-ai oferit o voce, personajele îţi lasă în dar trăiri, senzaţii, amintiri.

Însă jocul este periculos atunci când apare momentul în care îţi este prea dificil să spui rămas bun pentru că simţi că nu au apucat să spună destul sau poate tocmai pentru că au spus ceva ce a trezit necunoscutul din tine. Şi atunci linia de demarcaţie dintre “eu” şi “personaj” devine brusc ceva atât de maleabil, încât există uneori riscul să le schimbi locul, ajungând să se confunde.

Şi atunci începi să te întrebi:

“Care sunt eu? Care este personajul? Oare piesa se încheie vreodată cu adevărat?”

Imagine via.

30 Martie 2013

Nu-i iert, Nichita, pentru că ştiu ce fac

În liceu aveam un raft din bibliotecă doar pentru mine. Luam o carte nouă de 3 ori pe săptămână. Unul dintre lucrurile moştenite de la mama este dragostea nebună pentru citit. Devoram cărţile, le reciteam până se toceau colţurile paginilor, până ştiam ce fragment e la pagina 72. Unul dintre oamenii de care m-am îndrăgostit după ce le-am visat textele a fost Nichita Stănescu. Nu am judecat scriitura după firea omului Nichita. E cel mai mare păcat pe care îl poate face un cititor.

Zilele acestea s-au împlinit 80 de ani de la naşterea sa. M-am bucurat să aflu de pe net că se organizează mai multe evenimente în amintirea lui. Poate aşa scăpăm de veşnicele întrebări ale ignoranţilor: “Nichita Stănescu? Cine-i aia?” şi “Beţivul ăla? De ce l-aş citi?”. Dau însă şi de un text care m-a făcut să scriu textul acesta, aşa cum sunt eu, mică şi “prostuţă”. Pentru că unele mizerii sunt prea mari ca să poată fi trecute uşor cu vederea.

Citeşte mai departe…

30 Martie 2013

Cei mai trişti oameni…

sunt cei care îţi povestesc viaţa lor în 15 minute sau mai puţin. Îi găseşti în RATB, la piaţă, prin parc, aşteptând într-o staţie. Au o privire care transmite mai mult decât îşi dau seama. Caută, aşteaptă, apoi îţi prind un moment de slăbiciune şi atacă. Încep să recite cât se pricep de bine discursul exersat de atâtea ori. În faţa cafelei, la o ţigară, când îşi pun capul pe pernă. Asta pentru că nu are cine să-i asculte. Nu au în faţa cui să se descarce. De auzit îi pot auzi zeci de urechi, dar ei vor să aibă un suflet în care să-şi descarce necazurile, bucuriile, tristeţile, frustrările, melancoliile. Privirea de căţel pierdut încearcă să te “prindă”, discursul rapid nu-ţi permite să-i întrerupi.

Citeşte mai departe…

14 Martie 2013

Ţăranul e… la Târgul de Turism de la Romexpo

Şi când folosesc termenul “ţăran” mă refer strict la sensul peiorativ, desigur. Se pare că înţelesul original devine tot mai dificil de integrat într-un context. Întâmplarea a făcut ca astăzi să ajung la Romexpo. O prietenă a găsit o slujbă temporară ca hostess pentru una dintre agenţiile de turism prezente la târg şi pentru că nu ştia foarte bine zona şi distanţa e mare, iar RATB-ul de coşmar, am mers cu ea şi am mai stat să studiez, să văd şi eu ce şi cum.

Am încercat să-mi găsesc un loc printre oamenii care alergau în 10 direcţii să pregătească standurile şi am aşteptat să înceapă “spectacolul”. Curiozitatea nu m-a lăsat să plec direct spre casă. Am trecut printre domniţe, pliante, oferte şi cărţi de vizită, m-am ferit din calea invaziei de bătrânei cu traistele pe rotiţe şi simţul direcţiei aproape inexistent, pentru ca la final să plec cu un semizâmbet amar în colţul gurii.

Citeşte mai departe…

20 Ianuarie 2013

Pentru că uneori e nevoie de atât de puţin

Un sms, un autobuz întârziat, un apel, o stradă greşită, ocol prin Centrul Vechi, frig, oameni, căldură, gheaţă, zgomot, râsete, pub plin, mers pe jos, ajuns în club, brăţară, garderobă, bere, bere, tequila, bere, râsete, prosteli, tentativă de dans, melodii pe care altfel nu le-aş fi suportat, scaun, fum, Limp Bizkit, manea remixată, facepalm, râsete, geacă, fes, frig, căldură,

Citeşte mai departe…